A love and hate relationship with your work
Se da un tanar absolvent (sau tanara absolventa, dar vom folosi pentru ambele cazuri sintagma “tanar absolvent”, cu speranta ca nu vom fi considerati misogini) gata sa isi castige traiul depunand o munca cinstita. In prima parte a acestei aventuri va face cateva compromisuri, pentru ca e mai usor sa pleci de la un job la altul decat de la nimic la un job, pentru a castiga experienta cand a gasit calea pe care si-o doreste in viata, pentru ca daca vrei sa ai vreo functie specifica sau vreo libertate de decize specifica e in general mai usor sa avansezi in cadrul firmei in care iti place sa lucrezi decat sa vii pe pozitie negociind un salariu de top, etc.
Asta se intampla destul de rar ca urmare a unui plan pe care tanarul il gandeste de la inceput, actiunile se mai ajusteaza, omul isi da seama incetul cu incetul ce anume ii place sa faca, devine din ce in ce mai bun pe felia respectiva.
Si se da momentul dupa aproximativ 10 ani, cand planul initial este de domeniul trecutului si fara a intra in “midlife crisis”, tanarul, ajuns acum participant responsabil la viata unei firme, fiind bun si apreciat in ceea ce executa, incepe sa se cam plictiseasca.
Nu e obligatoriu sa se intample in aceasta succesiune sau in acest interval, dar scenariul de mai sus e plauzibil. Specializarea poate sa apara foarte abrupt la inceput, sau ca urmare a unei foarte bine strunite discipline sau pentru ca tanarul se considera mai degraba mercenar in campul muncii si tocmai a constatat ca e mai “fun” sa combini utilul cu placutul. Sau pur si simplu partenerul de viata castiga mai mult si isi permite.
Intrebarea pe care vreau sa v-o pun este: ce se intampla cand ceea ce iti place sa faci difera de ceea ce te pricepi sa faci (si esti platit pentru asta). Mai specific, ce se intampla cand ai aptitudini si esti apreciat pentru ceva ce iti displace, in timp ce NU ai aptitudini si NU esti apreciat pentru ceva ce iti place sa faci.
Introducerea mai lunguta pledeaza pentru probabilitatea ca aceasta constatare sa te paleasca in mod neasteptat, chiar daca ai plecat la drum urmarind cu mare atentie sa mergi in directia ideala, adica aceea a combinarii dintre munca si, sa-i zicem obsesie, in sensul workaholic al cuvantului.
Contextul te indeamna sa te lupti pentru ceea ce iti place sa faci: filmele americane te conving ca poti sa devii orice doresti in viata, ca poti sa o iei de la zero si asta nici macar nu mai este considerat vreun mare eriosm. Deci psihologic ai premisele sa crezi ca daca nu iti “urmezi visul” te tradezi ca persoana, devii un nerealizat, iar munca pe care inca o mai depui incepe sa iti displaca si mai mult.
Pe de alta parte, daca folosesti un pic bunul simt, vine realitatea si iti spune ca filmele americane se refera la situatii care in viata de toate zilele se intampla cam 1 din 100, ca degeba esti un super architect, sa zicem, si iti place sa canti sub dus, te poti angaja la opera. Cel mai probabil este sa nu devii un al doilea XX YY, ci sa nu te pricepi cu adevarat si perseverenta fara aptitudine sa te conduca la insatisfactie, sa ajungi la fel de deprimat ca in celalalt caz pentru ca lipsa de apreciere e asociata cu falimentul personal.
Raspunsurile sint multe la aceasta situatie: unii isi transforma obsesia intr-un hobby si o lasa pe raftul acela incercand sa se impace cu munca de 8 ore pe zi, fara pasiune, in alt domeniu. Altii se arunca, fac cursuri de canto, isi parasesc job-ul anterior si dupa un timp se re-apuca de el (cu frustrarea unui regres). Altii isi iau anul sabatic sa despice firul in liniste, sperand ca e numai o chestiune de timp.
Eu ma feresc sa cant sub dus.
Voi cum faceti?
Comments
7 Responses to “A love and hate relationship with your work”
Leave a Reply
Ma straduiesc de la inceput sa ma calific in domeniul de care ma simt atras. In viata se intampla se dai si de rahat, moment in care nu trebuie sa iei neaparat decizia dramatica de a schimba domeniu de activitate cu altul complet diferit. Cred ca poti alege o directie putin ponderata. Uneori nu se poate. Chiar si in cazul acesta nu cred ca esti in imposibilitatea de a te dedica unui domeniu din pasiune. Poate vei gasi o posibilitate sa castigi si bani din domeniu acesta insa daca lucrul acesta face diferenta intre a fi pasionat ori ba atunci mai bine mai asteapta ca o sa iti treaca.
Sa nu canti sub dus este echivalent cu strutul care baga capul in pamant. Daca negi nu inseamna ca nu exista.
Oana si mai cum ?
Inteleg ca sunt probleme cu motivarea?
E normal ca dupa 3 ani sa te plictisesti in aceeasi firma daca nu ai schimbat prea multe.
Oricum generatiile nascute dupa anii 80 sunt mult mai “libere” in gandire si nu se ataseaza asa mult de un job.
Mie de exemplu nu imi place sa cant dar instalez cate un nou Linux pe calculator (nu cred ca sunt cel mai bun in acest domeniu) cat de des pot si lucrez in alt domeniu (eu zic ca si cu pasiune, desi cred ca ar trebui sa castig mai mult) in care apar mereu schimbari si ma simt destul de O.K.
Cum ziceai si tu, idealul ar fi ca tanarul absolvent sa poata face ceea ce vrea si sa fie platit pentru asta. Putin probabil in contextul actual… asa ca in timp, daca nu chiar din start se multumeste cu ideea de a imbina utilul cu placutul.
Traieste cu impresia ca face un mic sacrificiu si ca la un moment dat, dupa ce va depasi statutul de novice in cariera (adica dupa primii 5-8 ani de munca de robotel), va reusi sa imbine ceea ce ii place cu ceea ce vrea si ceea ce trebuie sa faca. Suna frumos, nu e asa ?
Dar totusi lipseste ceva din ecuatie… factorul timp / prioritati. La varsta respectiva ai probabil alte prioritati decat pasiunile tale… familia… sotul… sotia… copilul…. Asa ca adio lectii de chitara, de canto, pictura sau mai stiu eu ce.
Ah si inca ceva, orice pasiune costa ! La ce bun sa vrei sa pictezi daca nu ai bani de pensule ?
Din pacate societatea actuala nu ne mai permite sa fim boemi, sa avem pasiuni…
Cum fac eu ? Mi-am ales un job care imi place si care corespunde cat de cat cu cerintele de pe piata. Pasiunea mea ? Patinajul… si nu, nu are nicio legatura cu jobul meu, asa ca incerc sa strecor cateva ore de patinoar printre mormanul de obligatii si necesitati cotidiene. Asta asa, doar cat ca sa ma imbat cu apa rece, oricum nu o sa am niciodata sansa de a face sport de performanta.
Sunt fericita ? Oarecum si asta pentru ca nu stiu cum ar fi fost daca as fi ales doar patinajul.
Cert este ca atunci cand reusesti un Axel, savurezi mai bine reusita cand ai burtihanul asigurat…
Nu mai ştiu cine a zis ceva de genul: “make mistakes of action, not mistakes of sloth”.
Dacă eşti de acord cu asta, cred că cel mai greu este să defineşti ce vrei apoi. Dacă reuşeşti, totul devine mult mai clar.
Desigur, procesul implică raţiune, analiză etc. Dacă eşti arhitect şi îţi place să cânţi sub duş, poţi să te gândeşti şi la operă. Dar dacă auzi bătăi în ţeavă când faci asta şi încă te mai gândeşti la operă, ai nevoie de un reality check.
Sau poate îţi place de fapt să faci duş. Totul ţine de identificarea pasiunii şi modul în care o urmezi.
Salut Paul,
Multumesc pentru avertizarea cu intarzierea la moderarea comentariilor, a fost o scapare pe administrarea blogului.
Abordarea ta e una rationala, si iti doresc ca viata sa nu bata ceea ce iti imaginezi acum.
Eu am exemple de oameni care se lupta in aceasta dilema, dar e adevarat ca nu prea se intampla inainte de 30 de ani.
Unii nu pot accepta acel reality check.
Victor, cam ai dreptate, e o combinatie intre lipsa de timp, automultumirea generata activitatea prezenta si temerea de situatia descrisa, dar care inca nu m-a ajuns.
Oricum, convingerea mea e ca nu poti sa iti dai seama daca esti bun la cantat sau patinaj pana nu te apuci serios de asta.
Si nu poti ca dupa o pauza de 1-2 sau chiar 4 ani sa revii pur si simplu la ceea ce faceai mai demult fara sa bagi de seama ca nu mai esti in avangarda specialistilor.
Abordarea de tip “caldut” este una de esec sigur, parerea mea:)
Oana de la Axigen…
Motivatie!